Alexia, ce înseamnă pentru tine acest premiu și ce crezi că se va întâmpla pe viitor cu cariera ta? Crezi că Gala HOP este o rampă de lansare pentru tinerii actori?
Premiile, în general, sunt o recunoaștere din partea oamenilor din juriu sau a breslei. Este o bucurie de moment. Încoronarea unei perioade de muncă din viața ta. (Și mulțumesc juriului pentru premiu și tuturor celor care ne-au fost alături la Gala HOP, dar cel mai mult colegilor mei – ne-am ajutat și ne-am simțit bine împreună.) Dar ce e cu adevărat important este să-ți poți continua munca. Să lucrezi, să faci proiecte, să joci în spectacole. Cred că Gala HOP este o rampă de cunoaștere. Poți să te prezinți oamenilor din teatru și poate și ei să se prezinte ție și să puteți colabora pe viitor. Despre cariera mea… sper să o am! Sper să continui să muncesc și să mă pot întreține din ce fac.
La ce te-ai gândit în momentul în care ai ales „Copilul din mine”, după „Medeea Redux” din „Bash”? De ce acest text, și nu altul?
Am ales „Medeea Redux” din „Bash” de Neil LaBute pentru că este un text care mi-a atras atenția de mult timp. E unul dintre textele alea pe care le citești și-ți rămâne în minte. De când l-am citit, mi-am dorit să-l joc. Mi se pare complex și profund uman. Poate personajul este greu de apărat, ca și celelalte din restul piesei, dar aici e provocarea unui actor, cred. S-a potrivit și cu tema de anul acesta de la gală: „A și B. Fața luminată și fața ascunsă a personajului. Metamorfoze.” Eu gândisem altfel personajul. Dar așa s-a transformat momentul meu în tabăra pre-HOP, cu ajutorul trainerelor noastre, Ada Lupu și Ana Bianca Popescu. Am mers în direcția unei Medeei infantile, care nu a putut depăși acel moment traumatic din viața ei. Este o variantă, dar textul poate fi jucat în nenumărate moduri.
„Copilul din mine” induce ideea unei părți vulnerabile, poate chiar traumatizante. Ce înseamnă pentru tine acest „copil din mine”?
Nu știu sigur dacă înțeleg întrebarea. Titlul momentului mi-a venit cu puțin timp înainte de gală. Înseamnă atât copilul din mine, din noi, partea noastră infantilă, naivă, pură, care există mereu în noi într-o formă mai dezvoltată sau mai ascunsă, cât și, în cazul acesta, copilul Medeei, Billy, băiețelul ei de 14 ani pe care decide să îl ucidă pentru a se răzbuna pe tatăl lui. Deci, cumva, titlul are o dublă conotație. Mi s-a părut firesc să-l numesc așa pentru că și ea era doar un copil când a fost abuzată și a rămas prinsă în acel moment din trecut, care i-a definit restul vieții.
Momentul prezentat a fost doar construcție actoricească sau și o formă de expunere personală? Ai dat dovadă de foarte multă fragilitate, care mie îmi pare a fi a ta, și nu a personajului interpretat.
Ca la orice personaj pe care ajung să îl joc sau în orice spectacol din care fac parte, fac cam același traseu. Citesc și înțeleg textul, mă gândesc la situația personajului, la datele lui, lucrez la construcția lui cu regizorul și colegii, în cazul acesta cu Ada și cu Bianca, după care rulez textul și văd ce idei îmi mai vin. Încerc să folosesc ce îmi trebuie din sfaturile primite și ce se potrivește cu mine. Sigur că mereu joc cu datele mele, cu corpul, mintea și memoria mea afectivă. Deci, ca să răspund, fragilitatea presupun că este a mea, dar suprapusă pe textul dat și pe situația din el. Este doar o construcție actoricească, fără să fi fost o expunere personală a ceva ce mi s-a întâmplat mie. Cred că li s-a întâmplat multor altor femei și pot să empatizez cu ele și să mă ajut de memoria mea afectivă, de lucruri asemănătoare din viața mea sau a celor din jur și de imaginație ca să intru în situația dată. Cred că putem să jucăm orice personaj, atâta timp cât avem o perioadă de studiu și de muncă serioasă.
Când joci un text atât de intens, cum faci diferența între a folosi o emoție și a te lăsa consumată de ea?
Cred că este ceva ce înveți în timp. Devine ca un sport. Trebuie să ai mijloace șlefuite pentru a putea să faci asta toată viața. Să te joci cu diferite „stări”, să poți să-ți folosești corpul și mintea pentru a reda o emoție pe scenă. Cred că totul vine natural la repetiții, după care, prin repetiție, ți se activează atât memoria musculară, cât și cea afectivă. E chiar ca într-un sport. Când repeți și vezi cum mergi în diferite direcții, nu se poate întâmpla nimic rău. Eu nu cred că te poți consuma. Atâta timp cât intri în imaginație și construiești de fiecare dată situația din text, nu te duci în amintiri dureroase din viața ta. Acolo poate exista un soi de uzură emoțională și psihică. Bineînțeles, în cazul partiturilor mai grele, vine și folosirea unei energii mai mari. Și corpul obosește. Mie corpul îmi obosește cel mai tare chiar și în partiturile în care îmi folosesc mai mult partea emoțională. Nu simt oboseală psihică, pentru că devine o rutină: deja joc acea partitură de o sută de ori la repetiții. Sigur că mereu e ceva nou și viu la fiecare spectacol. Dar pentru protecția mea, ca actriță, cred că e cel mai bine să am acest mecanism dezvoltat, prin care la final să nu simt că am folosit resursele mele emoționale și psihice decât într-un mod sănătos și controlat. Un mod în care eu, actrița profesionistă, sunt mereu atentă, rațională, controlez tot ce se întâmplă, mă pot opri, pot controla dozajele, pot relua de câte ori este nevoie.
Dans
După opt ani de dans sportiv de performanță, ai ales calea teatrului. După cum am văzut și la Gală, actoria și arta dansului nu se exclud una pe cealaltă, ba chiar se îmbină foarte bine. Când simți că îți expui cel mai mult vulnerabilitatea: atunci când joci sau atunci când dansezi?
Cred că vulnerabilitatea mi-o expun, dacă mă pot exprima așa, acum, mai mult în teatru. Deși există dansul contemporan, care are și o parte emoțională implicată pe lângă cea fizică, ceea ce practicam eu, dansul sportiv, era chiar un sport, nu neapărat o formă de artă. Deși nouă ne plăcea să-l considerăm așa. Era mai rigid. Dar o formă de energie și de emoție tot e consumată și acolo. Acum, când dansez, sunt mai deschisă și emoțional. Poate și din dorul pe care îl simt pentru acest sport care m-a format în anii de copilărie și de preadolescență. Am o mare admirație pentru dansatorii sportivi, în continuare. Îi urmăresc cu jind și regret puțin că m-am lăsat. Dar m-am apucat de ceva în care pot folosi aceste skill-uri. Everything happens for a reason.
Există ceva din mentalitatea sportivului de performanță care te ajută astăzi în teatrul independent?
O, da. Disciplina mă ajută foarte tare. Să vin să mă încălzesc înainte de spectacol. Încălzire vocală și fizică. Unii o fac, alții nu. În orice proiect aș fi, vin și o fac singură, nu contează. Mă ajută foarte tare. Mai ales pentru concentrare și să pot porni de la punctul zero. Îmi și pregătesc corpul și mintea pentru ce urmează. Și cred că am învățat să fac asta, în primul rând, la antrenamentele de dans. Nu se întârzia, erau antrenamente constante și, chiar dacă nu le făceam cu antrenorul, le făceam singuri, pentru mentenanță. E un mindset foarte sănătos pe care și noi, actorii, ar trebui să îl avem. La partea cu mentenanța trebuie și eu să mai lucrez. Să mă „antrenez” chiar și când nu am un proiect.
Teatrul politic
Spui că te interesează teatrul politic și social, orientat către problemele societății. Ce te face să simți că o problemă socială trebuie adusă pe scenă?
Păi, problemele sociale au fost mereu aduse pe scenă. Cam de când a apărut teatrul. Poate unele dintre ele nu mai sunt probleme acum, pentru că societatea a evoluat între timp. Dar cred că orice dramaturg pornește de la o astfel de problemă. Sau, fără să vrea, o expune în lucrările sale, pentru că este produsul societății în care trăiește. Limbajul nostru, temele de discuție, interesele, problemele sociale sau politice din zona noastră geografică sau de pe glob în timpul vieții noastre. Toate astea ne formează și ne fac cine suntem. Bref. Cred că e important să vorbești despre problemele pe care le vezi în jurul tău. Și dacă ești artist sau politician și ai o platformă de pe care poți să o faci, go for it. Dar nu e obligatoriu, cred. Dacă simți că ai ceva de zis. Contează și cum o faci, ce părere ai despre subiectul ales. E un lucru delicat. Pentru un spectacol care poate fi denumit spectacol documentar sau de teatru politic, trebuie să faci mult research și să știi ce vrei să spui. De asemenea, cred că poți să vorbești despre problemele sociale de azi și prin punerea în scenă a unor texte mai vechi, prin adaptarea lor, prin găsirea unor chei de joc ingenioase sau pur și simplu prin folosirea unor texte care „nu mor niciodată”, cum se zice. Unele texte vorbesc îndeajuns despre problemele sociale, atât de acum, cât și din timpurile trecute.
Ce înseamnă pentru tine să faci parte dintr-o stagiune de teatru politic precum „Restart”?
A însemnat mult pentru mine să fac parte din „Restart”. M-a ajutat să înțeleg că putem să vorbim și să facem ceva pentru oamenii din jurul nostru pentru care nu vorbește nimeni. A fost o experiență în care am învățat și să iau interviuri. Deci, puțin jurnalism. Să scriu și să rescriu aceste interviuri. Noi am făcut un spectacol despre austeritatea din educație și l-am urcat pe YouTube. A fost foarte interesant procesul și câte am învățat și eu despre educație, politică, sindicate. Atunci când l-am jucat, mulți profesori au spus că se simt înțeleși și asta a contat mult pentru mine. A aprins și discuții în contradictoriu, ceea ce, din nou, mi se pare tare. Să se poată discuta după un spectacol, să auzim mai multe păreri. Acum… nu s-au schimbat prea multe în educație. Nu știu dacă oamenilor de la putere le-a păsat de acel video de pe YouTube (este pe pagina lui Silviu Faiăr, se numește „Ce e de făcut?”), dar l-au văzut 70 de mii de persoane care măcar sunt acum mai informate.
Ce ai vrea să înțeleagă un spectator după ce vede un spectacol de teatru politic?
Ca după orice spectacol, cred că dacă empatizează cu situația personajelor e foarte bine. Că își dă seama că persoanele acelea sunt reale, sunt în jurul lui. Poate află ceva nou, îi vine o idee, ajută o anumită categorie de oameni sau intră pe Google și se informează după ce află despre un anumit subiect.
A fi clovn
Ce te-a învățat clovnul despre actorie și despre tine?
Am învățat multe în procesul de formare a clovnilor mei. Am avut un workshop intensiv, de trei săptămâni, cu trainerele noastre, aduse de asociația Iota: Hanna Terava și Iika Hartikainen, care fac clovnerie artistică și de spitale. După care am fost prin spitale, am făcut un spectacol la Teatrul Masca, am mai făcut alte workshop-uri cu ele și iar mergem prin spitale. Totul de-a lungul unui an, în care am descoperit o echipă neobosită de oameni pasionați, buni la inimă și foarte muncitori. A, și foarte amuzanți. Am învățat că, atunci când îți pui nasul sau orice fel de mască, devii, paradoxal, mai vulnerabil, nu mai protejat. În spitale, într-adevăr, ne proteja cumva masca de suferință și de tristețe. Ne ajuta și să păstrăm o distanță, dar și să ne păstrăm clovnii jucăuși. Am înțeles multe și despre mine, și despre ce sertare mai pot accesa în mine. Cu clovnii pe care i-am descoperit am mers și în zone mai sensibile, nu numai comice. A fost un proces bogat și îmbucurător și aveam foarte mare încredere în fete și în colegii mei. Era o atmosferă de lucru rodnică, în care ne dădeam sfaturi și ne ajutam să descoperim lucruri noi. A fost și este foarte fain să lucrez cu ei. Și să lucrez cu mine – ai spus bine, cumva – pentru că clovnul vine din tine, dintr-un instinct, și se bazează pe instinct și pe spontaneitate într-un anumit concept ales.
Consideri că un actor clovn poate fi ridicol? Sau este salvat de umor, de charismă?
Nu cred că clovnul poate fi ridicol. Adică, sigur, toți putem fi ridicoli, ca oameni, ca actori, deci și când purtăm o mască. Dar nu cred că dacă faci clovnerie ești ridicol. Este o artă și merită descoperită de către orice actor. Sau de către orice om. Îți accesează părți din tine de care nu erai conștient. Pe de altă parte, este mai ușor să devii vulnerabil și te poți simți mai ușor respins de public sau de către cei cu care interacționezi. E o relație mai directă cu publicul, și în aer liber/în spitale, dar și la spectacole. Publicul e mai implicat și răspunde la ce faci. E de datoria ta să-l conduci și să ai grijă să-l ții atent, implicat, să vezi că se distrează sau că înțelege ce faci. Dar totul se învață.
Scriere dramatică
Ce crezi că nu mai poți să spui prin arta actoricească și simți nevoia să spui prin cuvântul scris?
Nu m-am gândit la asta. Până acum am scris lucruri care aveau legătură cu tema dată de oamenii cu care lucram. Am scris puțin dintr-o monodramă la un curs de masterat de-ale Mihaelei Michailov, unde tema era trauma transgenerațională. O piesă de teatru, pentru un curs la care mentor era Teodora Savu, iar tema era violența împotriva femeilor. Și momentul meu din Gală, de la proba liberă, pe care îl aveam scris într-o formă mai lungă și pe care probabil voi avea ocazia să-l joc în întregime la Galați, în octombrie, despre o actriță care merge din greșeală la un interviu la o corporație și încearcă să primească un job arătându-și skill-urile învățate la facultatea de teatru. Am scris mereu din ce știam, din viața mea sau a celor din jur, sau imaginându-mi lucruri care pornesc de la evenimente reale. Am ficționalizat, adică. Ca orice dramaturg, cred. Eu nu îmi permit să mă numesc așa și nu mă consider un dramaturg. Abia m-am jucat și eu puțin cu limba română. Sper să mă mai joc. Nu știu dacă e ceva ce nu pot să exprim prin arta actorului. Dar cu siguranță este mult mai personal acest proces de scriere. Chiar și când scriu lucruri care nu mi s-au întâmplat. Faptul că trebuie să scriu din mintea mea, folosindu-mi limbajul meu și punându-mi experiența mea și ideile mele la bătaie, e ceva foarte vulnerabil și înfricoșător. Timpul în care am scris aceste piese a fost, cred, cel mai stresant, nerve-wracking timp. Scuzați-mi romgleza. Mai stresant a fost să scriu decât să joc. Poate sunt mai sigură când joc, mai obișnuită cu asta. Și în timpul fiecărui proces de scriere, de fiecare dată, mă gândeam: „Aoleu, de ce fac asta? De ce am zis că scriu asta? Nu, nu. De ce eu? Cine ar vrea să citească?” Îmi trece după aceea, după ce termin. Dar îmi ia și mult timp să mă întorc la text și să îl verific după ce l-am „predat”, probabil din frica de eșec, să nu cumva să îmi displacă.
Când scrii, te gândești la tine ca actriță care va interpreta rolul respectiv? Scrii pentru cineva anume?
Nu, nu mă gândesc la mine. Monodramele erau, cumva, scrise ca să le joc eu mai departe. Ăsta era scopul lor. Dar la piesa scrisă recent nu m-am gândit la nimeni. M-am gândit să scriu niște partituri interesante pentru orice actor care ar vrea să le joace. Să le poată înțelege și să existe o complexitate a personajelor.
Care sunt temele care te preocupă ca dramaturg?
Din nou, nu m-aș numi dramaturg. De aceea nici nu am anumite teme. Scriu ce se nimerește atunci și ce vine din mine. Depinde de tema primită în acel proiect. Mereu plec de la ceva specific din viața mea sau a celor din jur și văd unde pot să ajung. E important pentru mine să existe umor în orice poveste pe care încerc să o spun, pentru că orice eveniment trist, devastator etc. a venit în viața mea și a oamenilor din jurul meu cu foarte mult umor. Îmi place ca, atunci când citesc o piesă de teatru, să le conțină pe amândouă; acolo văd realism și ceva care aduce a viață. Plus că cele mai comice momente din viața mea cred că s-au petrecut în cele mai triste contexte. Are viața un mod de a fi care te surprinde prin ludicul ei. Plus că așa sunt și eu ca persoană. Când sunt foarte fericită, mereu am și o picătură de tristețe în mine, iar când sunt foarte tristă, nu lipsesc umorul și joaca.
Citește și: „Alexia Mocănescu, prin ochii juriului” — Ofelia Popii și Irisz Kovacs despre tânăra actriță premiată la Gala HOP.